Se încarcă pagina

Pe urmele Maestrului – 2 – Un cadru sacru

În articolul anterior (Pe urmele Maestrului – 1-) am încercat să zugrăvesc imaginea neucenicului atât de prezentă azi în realitatea ecleziastică, însă atât de bine camuflată sub masca discipolului autentic. Îmi propun ca în următoarele rânduri să conturez un cadru în care mai apoi să abordez pe rând caracteristicile unui ucenic. Și asta pentru că nu putem vorbi de ucenic, ucenicie, facere de ucenici fără să privim mai întâi la perimetrul în care toate acestea sunt posibile. Acest cadru este relația personală dintre maestru/învățător/lider și discipolul său. Fără această relație personală liderul este un simplu profesor care de la înălțimea catedrei dictează adevăruri propoziționale și discipolul nu este diferit de un elev distant mai mult sau mai puțin silitor. Însă pentru a face această relație posibilă este nevoie ca din ambele sensuri să existe o anumită măsură de conștientizare și deschidere.

 

Liderul, pe de o parte, trebuie să își asume scopul nobil de a ridica pe alții la statura de oameni destoinici.

În termeni bisericești asta înseamnă două lucruri: că pastorul este conștient că unul dintre scopurile majore ale slujbei sale este acela de a conduce oameni în procesul devenirii spirituale și că în mod intenționat va face ceva pentru acest scop. Acest lucru presupune o împletire de vulnerabilitate, curaj și smerenie. Vulnerabilitate, pentru că intrarea intenționată într-un proces relațional de ucenicizare îl coboară pe pastor din jilțul său pozițional, afișându-l ca om cu provocări și slăbiciuni – lucru greu de recunoscut pentru mulți pastori. Curaj, pentru că a ridica/promova pe alții comportă un risc (greu de asumat de către liderii care țin cu dinții de poziția dobândită) de pierdere a întâietății poziționale. Smerenie, pentru că pastorul care urmărește interesele Împărăției înaintea celor personale își asumă fără probleme și vulnerabilitatea și riscurile mai sus amintite.

Ucenicul, pe de altă parte, trebuie să conștientizeze că nu le știe pe toate și să primească instruire. Până la urmă la asta se reduce rațiunea de a fi ucenic – la a dori să înveți, la a fi învățabil.

 

Ucenicul nu se naște lider, el se dezvoltă pentru a fi unul.

Adică, înainte de a conduce, trebuie să știi să te lași condus; înainte de a învăța pe alții, trebuie să te lași învățat. Și din partea acestuia în relația cu maestrul/învățătorul său este nevoie de o doză consistentă și evidentă de smerenie și sârguință. Însă despre portretul ucenicului vom vorbi data viitoare mai pe îndelete.

Dinu Burzo

Dinu Burzo

Dinu Burzo este pastorul coordonator al bisericii penticostale „Logos” din Cluj Napoca. A studiat teologia la Institutul Teologic Penticostal Bucuresti (2000 - licență), Lampeter, University of Wales (2007 - masterat) și ULBS (2014 - PhD). A scris trei cărți pe teme teologice și de trăire creștină: Revelați și relevanță, Demascarea ispitei și Dinamica toleranței. Este căsătorit cu Persi și împreună au doi copii, Abel și Sonia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *