Lecții despre conducere din Vechiul Testament (7)

După douăzeci de ani de așteptare, împletită cu rugăciune insistentă, Isaac aude vestea grozavă că va avea urmași. Domnul îi spune Rebecăi că va avea nu doar un copil, ci doi, iar cel mai mare va sluji celui mai mic (ceea ce era ciudat pentru vremea aceea, în care întâiul născut primea porție dublă de binecuvântare). Profeția se împlinește, iar la vremea potrivită vin pe lume băieții lui Isaac. Cel mic îl ține pe cel mai mare de călcâi și primește numele de Iacov, iar fratele mai mare primește numele de Esau (păros). Chiar dacă erau gemeni, băieții au crescut tare diferit. Esau (cel păros) era un bărbat sălbatic, vânător priceput, om neînfricat ce-și petrecea vremea pe câmp. Iacov era un om liniștit, căruia îi plăcea să stea acasă în corturi, la umbră, lângă oala cu mâncare, aproape de mama și de sfaturile ei, aproape de tata și de poveștile lui.

Doar că tata Isaac vedea în viitor că binecuvântarea trebuie să meargă spre Esau, care era fiul lui preferat, pe care-l iubea, mai ales după ce mânca o masă bună cu vânat proaspăt. Poate că Esau era ceea ce Isaac nu a reușit să fie, iar de aici izvora o apreciere mai mare pentru el. Și despre Isaac putem citi că avea obiceiul să „cugete în taină pe câmp”, probabil fiind o fire mai meditativă, nu un vânător sălbatic și păros, care emana masculinitate prin toți porii. Esau avea tot ceea ce-i trebuia pentru a fi un lider.

Fratele lui, Iacov, nu a pornit nicidecum din „pole-position”, ci a pornit al doilea într-o lume în care câștigătorul „primește tot”. Iacov a crescut într-o lume în care cel care ajunge primul, cel care impresionează, masculul-alfa, preferatul, vânătorul, cel care nu se teme de nimeni și de nimic, cel care se privează de părtășia familiei pentru a rătăci pe câmpuri cu prăzi mișcătoare… acela „ia tot”. Iar Iacov, preferatul mamei, nu era nimic din toate acestea, și nu avea decât să aștepte să vină ziua în care preferința tatălui său să ducă binecuvântarea spre Esau.

Numai că… mai era și o profeție rostită, iar aceea trebuia să se împlinească. Chiar dacă înzestrările naturale sunt importante și sunt un dar de la Dumnezeu, totuși nu întotdeauna cel mai înzestrat ajunge lider.

Dumnezeu face lideri și din oameni liniștiți, poate chiar temători. Chiar dacă a pornit cu șansa a doua la binecuvântare, Iacov a prețuit lucrurile pe care nu le avea. Esau nu și-a prețuit dreptul de întâi născut, probabil considerându-l „un lucru de apucat” și sfârșind prin a renunța la el pentru o ciorbă de linte. Iacov a știut ce să ceară, cum să negocieze, cum să ia dreptul lui Esau pentru a-l „scutura de praf”. Iacov a valorificat ceea ce Esau nu a știut să aprecieze. Și astăzi mai putem auzi oameni care vorbesc despre situația lor fără speranță, într-un mod negativist: „Ce să faci cu o asemenea biserică? Ce poți face cu un asemenea comitet? Ce se poate face în orașul/satul acesta? Nimic!”. După o vreme, chiar în același loc Dumnezeu poate să aducă un lider care, lucrând cu aceleași resurse, face comunitatea să înflorească, să rodească și să aducă viață acolo unde se părea că nu mai există decât așteptarea morții.

Iacov pornește cu șansa a doua și atunci când este vorba despre obținerea binecuvântării. Isaac a continuat să-și dorească binecuvântarea lui Esau, nu a lui Iacov, deși cunoștea profeția rostită înainte de nașterea copiilor. Esau nu a spus nimic despre „afacerea cu ciorba de linte” și a căutat să primească binecuvântarea tatălui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lăsând la o parte aspectele strict etice ale acțiunii lui Iacov (se dă drept Esau, minte pentru a-l induce în eroare pe tatăl său, zice că Dumnezeu i-a scos în cale vânatul etc.), putem observa un lucru bun pe care-l face Iacov, și anume că stă aproape de cel ce putea să-i dea binecuvântarea. Astfel, atunci când Isaac îi cere lui Esau să meargă la câmp și să prindă vânat, Iacov are timpul necesar să asculte de sfatul mamei lui, să se pregătească și să obțină binecuvântarea, totul înainte ca Esau să se întoarcă de la câmp.

Biblia nu condamnă metoda folosită de Iacov, deși s-ar putea spune că mai târziu Iacov va plăti „cu vârf și îndesat” în aceeași monedă, fiind înșelat de socrul său de mai multe ori, apoi fiind înșelat de copiii săi în cazul lui Iosif. Dacă facem efortul de a privi pozitiv situația aceasta, putem spune că Iacov nu s-a depărtat de tatăl său, care putea să dea binecuvântarea, a ascultat de un sfetnic înțelept (mama lui) și a avut curajul de a acționa la timp. Și Iacov a fost un vânător. A vânat nu animale din pustiu, ci oportunități de a crește, chiar dacă a pornit cu șansa a doua.

Ce alte lecții despre conducere credeți că mai putem învăța de la Iacov, în etapa aceasta a vieții lui (Geneza 25-27)?