Pastorul și disciplina bisericească (1)

. . . sau despre HARUL IZGONIRII

Știu, știu. Subiectul a devenit tabu. E expirat. Cu siguranță a ieșit din vocabular milenialor. Dar, dar . . . ca pasărea phoenix el renaște și devine un concept tot mai actual. Este adevărat că este un concept contracultural dar cu totul necesar. Disciplinarea, în context religios, nu mai este la modă. Astăzi totul e „dragoste”, îngăduință, har. Bineînțeles că toate aceste cuvinte sunt răstălmăcite. De aceea mi-am propus să revizitez un concept vechi, biblic.

Încep prin a povesti o experiență din propria copilărie.

Era deja irecuperabil. Nu asculta de autoritate – parentală, statală sau eclesială. Doar gașca îl putea convinge. Iar gașca îl îndemna numai la rău. A început vecinul meu din Dearborn, Michigan, să tragă pe nas, să conducă cu permisul suspendat, să vandalizeze magazine. Pe scurt, unde era conflict și nelegiuire, era prezent și vecinu. Nemaisuportând situația tensionată din casă, tatăl a luat cea mai drastică decizie. L-a dat afară. Mama plângea în hohote.

„Băiete, până nu-ți schimbi atitudinea . . . până nu-ți îndrepți comportamentul, la mine în casă nu mai ai ce căuta. Te iubesc, dar, ai depășit orice limită.”

Mama plângea și mai tare.

Mă uităm cu tristețe la scena dureroasă. Eram sus, pe balconul casei de la etajul 2. Priveam cum tânărul de 18 ani își lua cele 2 valize și se gândea încotro s-o apuce. Era încă sub influența drogurilor.

Asistam neputincios la una din cele mai nefericite drame din viață. Era, din păcate, o dramă tipică zonei. Era un cartier marginal, multicolor și răufămat. Negrii. Arabi. Est-Europeni (polonezi, ruși, români). Toți luptau pentru supremație.

Citind drama din grădina EDEN mi-am adus aminte de tatăl polonez al vecinului meu.

Atunci mi s-a părut dur, nemilos, inuman tatăl băiatului. Și prin acea lentilă citeam poveste genezei, motiv pentru care Dumnezeu mi se părea barbar. În această dimineață, primul gând ce mi-a venit în minte atunci când am recitit povestea este acesta . . .

HARUL IZGONIRII

Să fi izgonit nu e mereu un blestem. Uneori, ca fiul risipitor, doar departe de casă reușim să apreciem ce am avut odată. Dragoste. Siguranță. Apartenență. Belșug. Acceptare. Armonie.

În cazul celor doi – Adam și Eva – izgonirea din grădină a reprezentat gestul plin de har a Tatălui. De ar fi rămas în grădina Eden, Adam și Eva, și posteritatea, ar fi trăit veșnic în blestem. Ar fi fost . . .

• Un mediu poluat, nereciclabil.
• Un iad lipsit de posibilitatea unei întoarceri ACASĂ.
• Un loc bântuit de blestem, suferință și lipsuri fără șansa de a schimba soarta. Ever!

În schimb, Dumnezeu în dragostea Sa – nu în mânia Lui – ne-a izgonit ca să străbatem lumea în lung și lat până când sufletul obosit, însetat și înfometat realizează ce a pierdut. Căci bine zicea sfântul Augustin în Confesiuni:

Tânărul polonez, după aproximativ 6 luni de rătăcire, și, în urma unor incidente nefericite, ca fiul risipitor, s-a întors acasă. De data asta, cu capul plecat și cu lacrimi în ochi. Maică-sa plângea în hohote.

Mă uităm cu bucurie la scena edenică. Eram sus, pe balconul casei de la etajul 2. Priveam cum tânărul de 18 ani se întorcea acasă, nu cu 2 valize ci cu un ghiozdănel. Avea niște adidași uzați și câteva haine murdare. Doar atât i-a mai rămas.

Dragul meu pastor,
Știu, știu. Subiectul a devenit tabu. E expirat. Cu siguranță a ieșit din vocabular multor lideri „emergenți”. Cu toate acestea suntem chemați să facem curat în ograda noastră, așa cum ne solicită și apostolul Pavel: „Dați afară pe răul acela” – 1 Corinteni 5. Nu uita că e har și în izgonire.