„Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște … ispravnici” (1 Corinteni 4:1)
Atunci când un lider își propune să educe congregația cu privire la conducerea biblică își asumă chiar de la început un mare risc – acela de a fi privit și perceput altfel decât sunt priviți și percepuți de obicei liderii în lumea seculară. Lucrul acesta se întâmplă deoarece noi discutăm, cel mai adesea, chestiunile de leadership împreună cu alți lideri, sau cu lideri în formare, dar foarte rar învățăm biserica locală cum ar trebui să fim priviți noi, liderii. Dacă până la urmă am găsi totuși pe cineva să ne ajute în acest demers, ne-ar plăcea (nu-i așa?) un discurs oarecum asemănător cu al profetului Samuel care, atunci când poporul a cerut un împărat, le-a spus care sunt drepturile împăratului. Să știe și comunitatea noastră care sunt drepturile liderului!
Interesant, apostolul Pavel își asumă riscul de a aborda acest subiect delicat cu bisericile pe care le-a înființat, chiar dacă unele dintre ele erau foarte tinere. Este și cazul comunității din Corint, bunăoară. Ciudat, el nu dezbate aceste chestiuni de conducere cu o biserică iubitoare, ca cea din Filipi, care este implicată în misiunea lui, se roagă pentru el și îl susține, ci o face cu cea mai complicată și dificilă comunitate pe care o asista în dezvoltarea ei, cea din Corint, despre care el însuși afirma, în scrisoare, că este imatură.
În momentul în care mesajul apostolului a ajuns la ea, comunitatea corintiană era divizată și gravita în jurul unora dintre cei mai proeminenți lideri ai bisericii primului veac: Pavel, Petru și Apolo. Desigur, exista și atunci, ca în zilele noastre (cum altfel?), și o grupare „super spirituală” care îi aparținea doar lui Hristos și nu era legată de niciun om. Fiecare gașcă clama, în fața celorlalte două-trei, notorietatea, carisma și superioritatea evidentă a celui cu care se lăudau.
În acele momente de cumpănă și răscruce, Pavel a considerat că trebuie „să sară” în mijlocul comunității corintiene, așa cum a făcut odinioară în Listra (Fapte 14:14), când a fost declarat zeu, și să strige, de data aceasta, printr-un mesaj scris, dar plin de putere: iată cum trebuie să fim priviți noi!
Atunci, refuzând statutul de zeu și cinstea care i se cuvenea unui zeu, a primit în schimb o ploaie de pietre care aproape l-a ucis. Acum, refuzând imaginea de lider după modelul lumii risca să fie împroșcat cu pietrele disprețului și ale desconsiderării. Și chiar așa s-a întâmplat. În Corint, înțelegem din a doua scrisoare, au ajuns să fie respectați un alt gen de apostoli, cei „nespus de aleși”, care așteptau onoruri, care erau adulați de lume și care îi priveau pe enoriași cu superioritate. Pavel a ajuns să fie marginalizat. Era prea simplu, prea obișnuit pentru a se califica de lider.
A spune azi adunării: iată cum trebuie să fim priviți comportă pe termen scurt, evident, niște riscuri. Pe termen lung însă, pentru binele atât al bisericii, cât și al liderilor ei, este de dorit ca învățătura sănătoasă despre conducerea biblică să fie mult mai prezentă în mesajele adresate comunităților.
Iată, deci, cum trebuie să fim priviți noi: ca niște ispravnici…
Interesant, apostolul Pavel își asumă riscul de a aborda acest subiect delicat cu bisericile pe care le-a înființat, chiar dacă unele dintre ele erau foarte tinere. Este și cazul comunității din Corint, bunăoară. Ciudat, el nu dezbate aceste chestiuni de conducere cu o biserică iubitoare, ca cea din Filipi, care este implicată în misiunea lui, se roagă pentru el și îl susține, ci o face cu cea mai complicată și dificilă comunitate pe care o asista în dezvoltarea ei, cea din Corint, despre care el însuși afirma, în scrisoare, că este imatură.
În momentul în care mesajul apostolului a ajuns la ea, comunitatea corintiană era divizată și gravita în jurul unora dintre cei mai proeminenți lideri ai bisericii primului veac: Pavel, Petru și Apolo. Desigur, exista și atunci, ca în zilele noastre (cum altfel?), și o grupare „super spirituală” care îi aparținea doar lui Hristos și nu era legată de niciun om. Fiecare gașcă clama, în fața celorlalte două-trei, notorietatea, carisma și superioritatea evidentă a celui cu care se lăudau.
În acele momente de cumpănă și răscruce, Pavel a considerat că trebuie „să sară” în mijlocul comunității corintiene, așa cum a făcut odinioară în Listra (Fapte 14:14), când a fost declarat zeu, și să strige, de data aceasta, printr-un mesaj scris, dar plin de putere: iată cum trebuie să fim priviți noi!
Atunci, refuzând statutul de zeu și cinstea care i se cuvenea unui zeu, a primit în schimb o ploaie de pietre care aproape l-a ucis. Acum, refuzând imaginea de lider după modelul lumii risca să fie împroșcat cu pietrele disprețului și ale desconsiderării. Și chiar așa s-a întâmplat. În Corint, înțelegem din a doua scrisoare, au ajuns să fie respectați un alt gen de apostoli, cei „nespus de aleși”, care așteptau onoruri, care erau adulați de lume și care îi priveau pe enoriași cu superioritate. Pavel a ajuns să fie marginalizat. Era prea simplu, prea obișnuit pentru a se califica de lider.
A spune azi adunării: iată cum trebuie să fim priviți comportă pe termen scurt, evident, niște riscuri. Pe termen lung însă, pentru binele atât al bisericii, cât și al liderilor ei, este de dorit ca învățătura sănătoasă despre conducerea biblică să fie mult mai prezentă în mesajele adresate comunităților.
Iată, deci, cum trebuie să fim priviți noi: ca niște ispravnici…
Un ispravnic adevărat este conștient, înainte de toate, de faptul că el doar administrează niște bunuri care i-au fost încredințate.
El nu este proprietarul lor. Nu poate să le folosească arbitrar, discreționar. Tot ce are, are de la Domnul! Tot ce este, este prin harul Său. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Cor 4:7) – întreba apostolul în contextul discuției despre conducerea biblică. Fie că e vorba de daruri ale Duhului Sfânt, fie că e vorba de abilități naturale, intelectuale sau chiar de trupul nostru, de sănătatea lui, toate acestea ne sunt date de sus. Ele nu pot fi folosite în mod egoist, pentru a ne construi o imagine de sine care să impresioneze pe cei din jur, ci doar pentru scopurile Celui care ne-a adus în existență și ne-a mântuit.
Aceeași întrebare trebuie pusă și atunci când administrăm resursele financiare. Cum creionăm bugetele anuale ale bisericii? Cât alocăm pentru a ne satisface nevoile noastre de confort, pe care știm să le justificăm atât de bine, și cât pentru împlinirea celei mai arzătoare dorințe a Mântuitorului, salvarea celor pierduți, de aproape sau de departe (1 Timotei 2:4)? O analiză făcută anii trecuți, cu privire la modul în care sunt folosiți banii donați pentru cauze creștine, indica faptul că din 100 de dolari dăruiți de creștini bisericilor și organizațiilor, doar 6 cenți erau folosiți pentru ca Evanghelia să ajungă la cei care nu au auzit-o niciodată. Nici măcar 0,1%. Dacă am realiza că suntem doar ispravnici poate am fi mult mai atenți la administrarea banilor.
Dar când este vorba de cea mai importantă și scumpă resursă încredințată nouă de Dumnezeu, de cei salvați prin jertfa Domnului Isus Hristos, cum o administrăm? Ce sunt credincioșii pentru noi? O comoară eternă, de o valoare incomensurabilă sau niște nume într-un registru de membri de care ne putem debarasa ușor, niște elemente de statistică pe care le ajustăm din creion? Ca lideri ar trebui să ne aducem aminte de aceste adevăruri mult mai des în lucrarea de păstorire și, mai ales, înainte de a semna cu detașare procese verbale de excludere a unor credincioși, pentru abateri mai mult sau mai puțin grave. Să ne gândim ce trăiri, ce frământări avea Pavel în gestionarea unor păcate cu care poate noi nu vom avea niciodată de-a face: „… să nu lăsăm pe Satana să aibă un câștig de la noi” (2 Corinteni 2:11) sau „Cine cade în păcat și eu să nu ard?” (2 Corinteni 11:29b).
Înțelegerea faptului că un ispravnic nu e proprietar ar trebui să aducă în slujirea noastră mai multă responsabilizare, mai multă atenție, mai multă teamă sfântă, mai multă grijă.
Aceeași întrebare trebuie pusă și atunci când administrăm resursele financiare. Cum creionăm bugetele anuale ale bisericii? Cât alocăm pentru a ne satisface nevoile noastre de confort, pe care știm să le justificăm atât de bine, și cât pentru împlinirea celei mai arzătoare dorințe a Mântuitorului, salvarea celor pierduți, de aproape sau de departe (1 Timotei 2:4)? O analiză făcută anii trecuți, cu privire la modul în care sunt folosiți banii donați pentru cauze creștine, indica faptul că din 100 de dolari dăruiți de creștini bisericilor și organizațiilor, doar 6 cenți erau folosiți pentru ca Evanghelia să ajungă la cei care nu au auzit-o niciodată. Nici măcar 0,1%. Dacă am realiza că suntem doar ispravnici poate am fi mult mai atenți la administrarea banilor.
Dar când este vorba de cea mai importantă și scumpă resursă încredințată nouă de Dumnezeu, de cei salvați prin jertfa Domnului Isus Hristos, cum o administrăm? Ce sunt credincioșii pentru noi? O comoară eternă, de o valoare incomensurabilă sau niște nume într-un registru de membri de care ne putem debarasa ușor, niște elemente de statistică pe care le ajustăm din creion? Ca lideri ar trebui să ne aducem aminte de aceste adevăruri mult mai des în lucrarea de păstorire și, mai ales, înainte de a semna cu detașare procese verbale de excludere a unor credincioși, pentru abateri mai mult sau mai puțin grave. Să ne gândim ce trăiri, ce frământări avea Pavel în gestionarea unor păcate cu care poate noi nu vom avea niciodată de-a face: „… să nu lăsăm pe Satana să aibă un câștig de la noi” (2 Corinteni 2:11) sau „Cine cade în păcat și eu să nu ard?” (2 Corinteni 11:29b).
Înțelegerea faptului că un ispravnic nu e proprietar ar trebui să aducă în slujirea noastră mai multă responsabilizare, mai multă atenție, mai multă teamă sfântă, mai multă grijă.
Un ispravnic autentic este apoi conștient de vremelnicia mandatului său.
Și nu am în vedere aici doar faptul că se fac din când în când alegeri prin anumite organizații sau biserici, alegeri care ar putea duce la încetarea mandatului. Mă gândesc în primul rând că viața noastră este foarte fragilă. O boală sau chiar moartea ne pot opri. Apoi chiar Domnul poate să ne cheme la alte slujiri de care este mai mare nevoie în lucrarea Lui amplă. Așa că un ispravnic trebuie să aibă tot timpul în atenție continuitatea lucrării, perenitatea proiectelor încredințate de Domnul Său.
Se amintește deseori în conferințele de leadership că termenii succes, succesor sau succesiune au aceeași rădăcină. Că succesul în conducere înseamnă succesor. În realitate sunt puține situații în viața bisericilor și a organizațiilor în care au loc schimbări de conducere fără turbulențe serioase.
Nu știu de unde până unde, am ajuns să credem că valoarea și importanța noastră, ca lideri, ne este dată de golul imens pe care îl lăsăm în organizații după noi, de complicațiile care apar în conducere după ieșirea noastră din scenă, de agonia bisericii care ne simte lipsa și nu mai găsește un om pe măsura noastră.
Dimpotrivă, eu cred că toate acestea evidențiază imaturitatea noastră, egoismul nostru și incapacitatea noastră de a înțelege isprăvnicia.
Așadar, iată cum trebuie să fim priviți noi și să ne privim pe noi înșine: ca niște ispravnici ai lui Hristos, care avem o rol efemer în proiectul răscumpărător al lui Dumnezeu, în Hristos, și că una din datoriile noastre fundamentale este să ne asigurăm că există continuitate. Că după noi lucrurile merg chiar mai bine decât în timpul slujirii noastre.
În sfârșit . . .
Se amintește deseori în conferințele de leadership că termenii succes, succesor sau succesiune au aceeași rădăcină. Că succesul în conducere înseamnă succesor. În realitate sunt puține situații în viața bisericilor și a organizațiilor în care au loc schimbări de conducere fără turbulențe serioase.
Nu știu de unde până unde, am ajuns să credem că valoarea și importanța noastră, ca lideri, ne este dată de golul imens pe care îl lăsăm în organizații după noi, de complicațiile care apar în conducere după ieșirea noastră din scenă, de agonia bisericii care ne simte lipsa și nu mai găsește un om pe măsura noastră.
Dimpotrivă, eu cred că toate acestea evidențiază imaturitatea noastră, egoismul nostru și incapacitatea noastră de a înțelege isprăvnicia.
Așadar, iată cum trebuie să fim priviți noi și să ne privim pe noi înșine: ca niște ispravnici ai lui Hristos, care avem o rol efemer în proiectul răscumpărător al lui Dumnezeu, în Hristos, și că una din datoriile noastre fundamentale este să ne asigurăm că există continuitate. Că după noi lucrurile merg chiar mai bine decât în timpul slujirii noastre.
- Așadar, nu ar trebui să ne considerăm niciodată prea tineri pentru a iniția și a pregăti succesiunea.
- Nu ar trebui să fim niciodată atât de ocupați cu slujirea încât să pierdem din vedere continuitatea slujirii.
- Nu ar trebui să credem niciodată că lumea se sfârșește cu noi (sau că vine Domnul!) și că nu mai este nevoie de succesor.
În sfârșit . . .
. . . un ispravnic adevărat e conștient și de faptul că trebuie să dea socoteală de el însuși și de slujirea lui.
„Încolo ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (1 Corinteni 4:2). Înarmându-se cu această gândire liderul se protejează mai ales pe el însuși, dar protejează în același timp și lucrarea care i-a fost încredințată.
Au fost prea multe eșecuri în leadership, în ultimii ani, din cauza lipsei dării de socoteală pentru a nu acorda cea mai mare atenție acestui aspect. Liderul, ca ispravnic nu ar trebui să se teamă doar de Dumnezeu, nu ar trebui să se gândească doar la faptul că acum, sau la judecata finală, Domnul îi va cere socoteală de felul în care a slujit. El este dator ca în contextul slujirii lui, în echipa pe care o coordonează, să inițieze și să creeze un cadru transparent și sănătos de dare de socoteală, în care el însuși să fie evaluat de ceilalți, dar și ceilalți să fie deschiși spre a fi evaluați.
Reflectând la peisajul conducerii din mediul evanghelic, cred că această chestiune devine stringentă. Când darea de socoteală este cerută zgomotos în Adunarea generală a bisericii/organizației sau în mass media națională este deja prea târziu.
Cu riscul de a fi înțeles greșit, de a pierde din prestigiu și din notorietate, chiar de a fi desconsiderat (privit dintr-o perspectivă organizațională seculară), cred că este datoria liderului creștin de a crea cadrul cel mai potrivit, sănătos și transparent de dare de socoteală. De a face din darea de socoteală un element esențial în cultura organizației pe care o conduce. Dacă el nu o face, nu are cine să o facă.
Liderul, în accepțiunea Noului Testament, este înainte de toate un slujitor. Este în același timp și un ispravnic. Sigur, nu ne este ușor să coborâm de pe piedestal și să le spunem celor pe care îi conducem, cum a făcut-o odinioară Pavel, iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște ispravnici. Ce mai? Am vrea să fim priviți ca lideri! Așa cum sunt priviți liderii acestei lumi.
Dar ca ispravnici? …Da! Suntem doar niște ispravnici. Și un ispravnic adevărat știe că tot ce are i-a fost încredințat spre administrare de Cineva mai mare decât el, care l-a chemat în lucrare. Știe că mandatul primit este unul efemer. Și mai știe că nu poate concepe isprăvnicia fără a conștientiza faptul că trebuie să dea socoteală altora, și lui Dumnezeu, de el însuși și de lucrarea pe are o face.
Au fost prea multe eșecuri în leadership, în ultimii ani, din cauza lipsei dării de socoteală pentru a nu acorda cea mai mare atenție acestui aspect. Liderul, ca ispravnic nu ar trebui să se teamă doar de Dumnezeu, nu ar trebui să se gândească doar la faptul că acum, sau la judecata finală, Domnul îi va cere socoteală de felul în care a slujit. El este dator ca în contextul slujirii lui, în echipa pe care o coordonează, să inițieze și să creeze un cadru transparent și sănătos de dare de socoteală, în care el însuși să fie evaluat de ceilalți, dar și ceilalți să fie deschiși spre a fi evaluați.
Reflectând la peisajul conducerii din mediul evanghelic, cred că această chestiune devine stringentă. Când darea de socoteală este cerută zgomotos în Adunarea generală a bisericii/organizației sau în mass media națională este deja prea târziu.
Cu riscul de a fi înțeles greșit, de a pierde din prestigiu și din notorietate, chiar de a fi desconsiderat (privit dintr-o perspectivă organizațională seculară), cred că este datoria liderului creștin de a crea cadrul cel mai potrivit, sănătos și transparent de dare de socoteală. De a face din darea de socoteală un element esențial în cultura organizației pe care o conduce. Dacă el nu o face, nu are cine să o facă.
Liderul, în accepțiunea Noului Testament, este înainte de toate un slujitor. Este în același timp și un ispravnic. Sigur, nu ne este ușor să coborâm de pe piedestal și să le spunem celor pe care îi conducem, cum a făcut-o odinioară Pavel, iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște ispravnici. Ce mai? Am vrea să fim priviți ca lideri! Așa cum sunt priviți liderii acestei lumi.
Dar ca ispravnici? …Da! Suntem doar niște ispravnici. Și un ispravnic adevărat știe că tot ce are i-a fost încredințat spre administrare de Cineva mai mare decât el, care l-a chemat în lucrare. Știe că mandatul primit este unul efemer. Și mai știe că nu poate concepe isprăvnicia fără a conștientiza faptul că trebuie să dea socoteală altora, și lui Dumnezeu, de el însuși și de lucrarea pe are o face.